Ioan Groşescu, este autorul care ajunsese sa fie ca o „Fata Morgana” pentru colectia mea de carti dedicate orasului Ploiesti. Dar iata ca azi, miercuri 01.02.2017, a sosit in colectia mea „Mahalalele Ploiestilor” cartea pe care mi-o doream de atata si la care visam, amar de vreme. 
“Mahalalele Ploiestilor” este o carte document scrisa de Ioan Grosescu, un jurnalist, scriitor si ploiestean fascinat de orasul sau, Ploiesti. Nu este o monografie, nu este un ghid turistic, nu este o teza de doctorat, ci este o alta CARTE despre unul din cele mai spectaculoase orase ale Romaniei. Cartea a fost publicata la Editura Karta-Graphic din Ploiesti in anul 2008, iar autorul (el insusi ploiestean get beget !), a reusit sa elaboreze o lucrare cu adevarat captivanta, care-l face pe cititor sa se cufunde intr-o lectura linistita si fascinanta a unor timpuri de demult apuse, dar cu aduceri subtile catre zilele si timpurile pe care le traim acum. Pe parcursul celor 442 de pagini (15 X 23 cm.), cititorul este tinut captiv intr-o lectura bine elaborata si structurata, presarata cu harti administrative explicative si fotografii document, care vor proiecta o imagine clara si exacta a ceea ce a insemnat si inseamna o mahala. De altfel, aceasta lucrare reuseste sa creeze o imagine pozitiva termenilor “mahalagiu”, “mahalagioaica” si “mahala”, o imagine cu iz de inceput de secol XX si aroma interbelica. In ciuda faptului ca “Bibliografia”, se intinde pe nu mai putin de 6 pagini, vei fi uimit sa descoperi ca lucrarea nu repeta informatiile pe care tu le-ai mai citit despre Ploiesti si ploiesteni, imbogatindu-ti astfel cunostintele despre ceea ce tu stiai pana acum despre orasul lui nenea Iancu. Cu siguranta la sfarsitul lecturarii acestei carti Ploiestiul nu ti se va mai parea a fi un oras industrial si muncitoresc asa cum il invatasei si-l stiai din “Epoca de Aur”, ci acel oras plin de mister, spectacol si fascinatie, care te va face sa vrei sa-l vizitezi si sa-l redescoperi asa cum nu-l stiai. Chiar si ploiestenii bine documentati online, vor fi incantati sa descopere lucruri inedite despre orasul lor, iar fotografiile, inserate in aceasta lucrare, le va starni nostalgii din vremuri de odinioara. Setul de fotografii color, in mare parte interbelice, de la sfarsitul cartii, te vor face sa-ti dai mai bine seama, cat a avut de suferit orasul, din punct de vedere architectural de-a lungul anilor, in special din cauza bombardamentelor, Fortelor Aliate, din Cel De-al Doilea Razboi Mondial. Este o carte pe care daca o imprumuti de la cineva, sa o citesti, iti vei dori sa o ai si tu, tocmai de aceea va voi lasa, cu generozitate si mai ales fara intentia de a face reclama mascata, website-ul editurii de unde, printr-un simplu click, va veti putea procura si dumneavoastra, aceasta carte de exceptie, intitulata “Mahalalele Ploiestilor”; va asigur ca veti avea parte de o lectura interesanta, deosebita si inedita.
Parol!
Volumul prezentat este prima ediţie din 2008, au urmat încă două, corectate şi adăugite şi se află în tipografie a patra ediţie, de data aceasta ajunsă la 1000 de pagini, cu o prefaţă a criticului literar şi celebrului jurnalist la Europa Liberă şi Radio France Internationale, Mircea Iorgulescu. Iat-o:
(prefaţă la Mahalalele Ploieştilor, ediţia a III-a,2011 şi a patra, 2017)
De neamul ploieştenilor
rezentată de autorul ei drept „o carte de istorie”, Mahalalele Ploieştilor de Ioan Groşescu este mai curând o foarte epică enciclopedie, un vast dicţionar de fapte, personaje şi întâmplări ploieştene. Chiar dacă organizarea materiei este una tematică, nu alfabetică. Există, fireşte, o reconstituire a istoriei oraşului, de la întemeiere până în zilele noastre, dar aceasta este de fapt suportul unei alte istorii, „istoria caracterului ploieşteanului”, în termenii lui Ioan Groşescu. Se merge pe firul istoriei, se ajunge până în prezent, însă naraţiunea istorică sfârşeşte prin a se converti într-un caleidoscopic portret al spiritului ploieştean. Un portret în cioburi şi fărâme, un amplu şi sclipitor mozaic de fapte şi detalii adunate cu plăcerea cunoscătorului de un colecţionar rafinat.
Ioan Groşescu este un gurmand al istoriei şi istoriilor ploieştene, însă cartea lui nu e doar o înşiruire de poveşti adevărate scoase cu grijă pentru exactitate din documente de arhivă. Ici-colo sunt presărate, cu o bună artă a dozajului, reflecţii concentrate despre felul de a fi şi compor-tamentul oamenilor locului în diverse momente ale istoriei, accentul fiind pus pe atitudinile şi deprinderile permanentizate sau măcar cu îndelungată rezistenţă în timp, atâta cât e necesar pentru a se putea vorbi de formarea şi existenţa unui spirit al oraşului şi al locuitorilor săi. Adevăratul scenariu al cărţii lui Ioan Groşescu acesta e.
Autorul, jurnalist cu experienţă şi scriitor, ploieştean el însuşi, s-a ferit însă atât de primejdiile micului patriotism local cât şi de ispitele justiţiare. Cartea lui nu este o cântare a Ploieştiului, nici o laudă a plo-ieştenilor, nici un imn închinat spiritului ploieştean, după cum nici nu urmăreşte să facă dreptate unui oraş ce simbolizează în chip curent nestatornicia abilă şi oportunistă, mefienţa distilată în zeflemea, vorbitul în dodii, cu subînţelesuri adesea asasine, ambiguitatea calculată şi miza pe complicităţi tacite (ploieşteanul „spune ceva, cu dorinţa de a se în-ţelege altceva”, notează Ioan Groşescu). Nici elogiu, dar nici pledoarie de reabilitare. De aceea, probabil, Ioan Groşescu nici nu aminteşte, spre exemplu, de faimoasa şi otrăvita expresie „o-ntoarce ca la Ploieşti”, ce ar sintetiza o anumită şi detestabilă caracteristică a spiritului ploieştean.
Mai ales că i-ar fi fost lesne să o demonteze. Cine mai ştie astăzi că la originea ei a fost o simplă manevră feroviară?! La sfârşitul secolului al XIX-lea, Ploieştiul avea o singură gară, actuala Gară de Sud. Toate trenurile venite de la Bucureşti pe aici treceau, dar cele pentru Valea Prahovei, care de la Ploieşti o luau spre vest, nu-şi puteau schimba direcţia decât prin inversarea sensului de mers, ceea ce se obţinea prin mutarea locomotivei din capul în coada garniturii. La repornire, după halta făcută în Gara de Sud, unde funcţiona un faimos restaurant ţinut de teoreticianul literar şi ideologul socialist Constantin Dobrogeanu-Gherea, călătorii aveau impresia că se întorc de unde plecaseră. De-aici „întoarcerea ca la Ploieşti”.
Situaţia feroviară s-a modificat de multă vreme, Ploieştiul are o Gară de Vest, de schimbarea cândva obligatorie a locomotivei s-a uitat, însă vorba rea despre Ploieşti şi ploieşteni, adesea nu totuşi lipsită de o secretă admiraţie invidioasă, a rămas. Ploieştenii înşişi, chiar şi cei care îi mai cunosc originea inofensivă, o asumă, nu o reneagă. La urma urmelor, de ce nu?! S-o întorci „ca la Ploieşti” nu e chiar la îndemâna oricui, presupune elocinţă, spirit dialectic şi uşurinţa de a integra contradicţia. Celui mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc, Take Ionescu, i s-a spus „Guriţă de aur”. Era ploieştean.
Ploieştean a fost şi Alexandru Candiano-Popescu, şeful efemerei Republici de la Ploieşti, la treizeci de ani virulent militant antidinastic iar la patruzeci ajuns aghiotant regal, un personaj istoric şi deopotrivă literar, prefăcut în simbol al versatilităţii naţionale prin satira enormă a unui alt faimos ploieştean, Caragiale. Episodul este evocat cu fineţe şi măsură de Ioan Groşescu în acelaşi lăudabil spirit al evitării „justiţiarismului”, experienţa lui de jurnalist, scriitor şi scotocitor prin arhive împiedicându-l să confunde istoria cu tribunalul şi să facă din cercetarea istorică un rechizitoriu de procuror. Autorul Mahalalelor Ploieştilor citează astfel pe larg din Boborul! lui Caragiale, probabil încântat a nu se ştie câta oară de verva îndrăcită a descrierii proclamării şi prăbuşirii Republicii ploieştene, dar menţionând că adevărul istoric e cu totul altul. Fără să insiste, totuşi.
Destin paradoxal ori întrupare a paradoxurilor istoriei româneşti într-un destin individual, Candiano-Popescu (n. 1841) terminase la 18 ani şcoala militară cu gradul de sublocotenent de artilerie. La acea dată, artileria valahă nu avea nici un tun!
Apropiat şi apreciat de Alexandru Ioan Cuza („Candiano este unul dintre cei mai buni şi iubiţi ofiţeri ai mei”, spune acesta în public), căpitan în 1866, Candiano ia totuşi parte activă la conspiraţia care l-a detronat pe domnitorul Principatelor Unite, el fiind cel care i-a arestat în noaptea loviturii pe stat pe ministrul de război şi pe şeful armatei, ambii generali. Un an mai târziu demisionează din armată pentru a intra în politică şi jurnalism. Scoate succesiv două gazete, Perseverenţa şi Democraţia, aceasta din urmă la Ploieşti. Cere respectarea Constituţiei, atacă guvernul conservator, îl acuză de părtinire pe Carol, căruia de altfel liberalii îi reproşau, după numai trei ani de la aducerea pe tron, „domnia personală”. Devenit unul dintre cei mai acerbi critici antidinastici, Candiano va fi arestat şi închis, într-un rând chiar judecat şi condamnat, ca periculos agitator politic şi de presă.
Când, în vara anului 1870, liberalii aflaţi în opoziţie hotărăsc răsturnarea lui Carol, lui Candiano îi revine rolul de vârf de lance al conspiraţiei. Complotist cu experienţă, C. A. Rosetti nu crede însă în succesul mişcării şi pleacă la Paris, nevrând, zice el, să fie martor la eşecul conspiraţiei. Se angajează totuşi să anunţe când armata franceză va obţine o victorie decisivă împotriva celei prusace, atunci urmând să fie declanşată îndepărtarea lui Carol. Acesta era filo-prusac, în vreme ce la declanşarea războiului Camera şi Senatul votaseră rezoluţii în favoarea Franţei. La 7 august C. A. Rosetti telegrafiază că francezii i-au zdrobit pe prusaci la Gravelotte (lângă Metz; ulterior s-a aflat că de fapt învingători fuseseră prusacii; după istoricii de astăzi, bătălia s-a încheiat indecis, dar francezii s-au retras în oraşul Metz). Cum fusese convenit, Candiano primeşte de la Paris ştirea aşteptată şi la 8 august dă semnalul revoluţiei, mergând în fruntea mulţimii ploieştene cu un steag roşu, cusut de el însuşi, şi proclamând Republica. Alte 13 reşedinţe de judeţ, inclusiv capitala Bucureşti, ar fi urmat să i se alăture. Autorităţile aflaseră însă de proiectul revoluţionar, şefii liberali sînt arestaţi (I. C. Brătianu va fi dus pe jos de la Piteşti până la închisoarea din Câmpulung!), iar Candiano, temându-se că va fi ucis de cei care înnăbu-şiseră mişcarea de la Ploieşti, pleacă „în gabrioletă” la Buzău, unde se predă prefectului de acolo. Arestat, va fi judecat împreună cu alţi 40 de inculpaţi, dar la Târgovişte, nu la Ploieşti, fiindcă prefectul de Dâmboviţa fusese singurul care se angajase că în judeţul lui acuzaţii vor fi „osândiţi”. N-au fost! Juraţii din Târgovişte i-au achitat pe toţi. La aflarea veştii, prinţul Carol vrea să abdice.
Eliberat, Candiano va pleca în Italia, unde face studii de drept (obţine un doctorat la Napoli). Se întoarce în ţară, e ales deputat. Printr-o declaraţie solemnă făcută în Parlament, renunţă din motive patriotice la opoziţia antidinastică. Este chemat în audienţă de Carol care, deşi în acel moment suferind, îl primeşte fără întârziere. Discuţia dintre ei este cordială şi are de ambele părţi un aspect declamativ şi neverosimil teatral, în stilul eroic şi majestuos al viitoarelor piese istorice ale lui Delavrancea. Când începe războiul ruso-turc şi se prefigurează impli-carea militară a României, Candiano se reangajează voluntar în armată. Ia parte la bătălia de la Plevna şi e în fruntea unui batalion de vânători ce cucereşte reduta Griviţa. Rămâne în armată, iar în 1878 e numit de I. C. Brătianu, atunci premier, prefect al poliţiei Capitalei. Tot la propunerea şi sfatul lui I. C. Brătianu, fostul şef al Republicii ploieştene acceptă în 1880 să devină aghiotant regal, funcţie pe care o va îndeplini vreme de 12 ani şi din care va demisiona, dezgustat de politicianism. Moare, încă nebătrân, la 60 de ani.
Versatil, oportunist, cameleon Candiano?! Ploieştean în chip cert. Poet, memorialist, i se datorează şi această reflecţie – „Arta să faci pe nebunul câteodată este suprema înţelepciune”. La o nouă ediţie a cărţii lui despre Mahalalele Ploieştilor, Ioan Groşescu ar putea-o pune ca motto. Exprimă o faţetă de reală consistenţă a spiritului ploieştean.
Singurul „spirit” local (sau regional) din România care nu se defineşte prin raportare la metropolă, la „spiritul bucureştean”.
*
În registru mitologic, începutul Ploieştiului şi al neamului ploieş-tenilor pare un descălecat voievodal deghizat şi la scară modestă. Ar fi fost la acest început, după legendă, şapte familii ori şapte case, ascunse într-o poiană din codrul Vlăsiei, un cătun, un sătuc, o măruntă aşezare ascultând de un bătrân, moş Ploe sau Ploae sau Ploaie, păstor de felul său. Păstor şi de oameni, profet, înţelept? Întemeietor şi nelocalnic, venit din altă parte, asta e dat ca sigur.
Când, de când, nu intră însă în cadrele legendei, altul şi altfel e timpul său. În cel profan, atestările Ploieştiului, aceste retrospective prezentări de „acte la control”, se înşiră de-a lungul unui întreg secol, al XVI-lea, sărace şi accidentale primele, oficială, definitivă şi purtând sigiliu domnesc, de la Mihai Viteazul, cea din urmă. Era o recunoaştere, era o înnobilare, era un privilegiu, era o punere sub protecţie, poate chiar o anexare, era un samavolnic rapt, era o alianţă? Fapt este că la 1597 Mihai Viteazul face din Ploieşti „târg domnesc”, în iulie 1598 trimite reprezentanţilor din Ardeal ai împăratului german o scrisoare „din Curţile noastre de la Ploieşti”, iar în drum spre principatul de peste munţi îşi stabileşte aici o mare tabără militară.
O „bază”, în termeni moderni. Ploieştiul era aşezat pe o axă stra-tegică, Mihai Viteazul îi evaluase cu pricepere avantajele.
Spre miază-zi se-ntinde o enormă plată câmpie, acoperită pe-atunci de inextricabile păduri bătrâne. De la şi până la Dunăre, graniţa din epocă a Imperiului Otoman, se putea ajunge, cu buni cai şi călăreţi destoinici, într-o singură zi. Cu sau fără haltă la Bucureşti, capitala valahă. Oştile se deplasau însă încet, locuitorii aşezărilor aflate în calea lor aveau timp să ardă tot şi să se băjenească ori să se pregătească să le întâmpine cu bani şi falsă supuşenie. Secolul al XVI-lea este cel în care ţările române îşi schimbă statutul, din tributare devin vasale ale oto-manilor. Se intrase, cum scrie Nicolae Iorga, „în regimul de lupte, de încălcări, de stratificare socială, al banului”. După Lazăr Şăineanu, „Amestecul turcilor în daraverile ţării a fost provocat de rivalităţile dintre pretendenţi, cari se adresară turcilor să le sprijine candidatura. […] De la Petru Rareş şi Doamna Chiajna banii deveniră mijlocul cel mai eficace spre a ajunge pe tron […] Fiecare domnie nouă deveni atunci o ocasiune de stoarcere şi un mijloc de îmbogăţire”. De-atunci ar fi pătruns „corupţiunea”, afirmă tot Şăineanu, în ţările româneşti. Multe veacuri de-acum înainte pentru boierii şi domnitorii valahi şi moldoveni uneltirea şi viclenia vor fi formele supreme, dar şi cele mai periculoase, de viaţă politică şi de diplomaţie, la nivel social fiind prefăcute în deprinderi de viaţă curentă. Oraş de fugari şi de strânsură, Ploieştiul va fi, inevitabil, şi un oraş de rebeli, de uneltitori şi de vicleni.
Ioan Groşescu descrie „caracterul căpătat” de ploieşteni în termeni fără echivoc. Ploieşteanul ar fi astfel „în aparenţă supus, dar gata oricând să mintă, să fure, să atace fără preaviz şi pe la spate, ca să supravieţuiască, curajul, camuflat în lucrătura sub acoperire, gluma şi râsul, folosite pentru ascunderea durerii, spaimei şi îngrijorării, mintea mereu la pândă, pentru a înhăţa în fiecare clipă ceva de la duşman, pentru a-l putea lovi cu armele sale”.
La est de Ploieşti, către Moldova, se umbla furişat, pe linia despăr-ţitoare dintre colinele ce porneau spre miazănoapte şi câmpie, viitorul drum spre Milcov şi chiar şoseaua rutieră din secolul XX de-a lungul acestei fine liziere geologice vor şerpui. La primejdie, te puteai oricând pierde, cotind la stânga printre dealurile abrupte continuate până la munţi cu păduri greu de străbătut pentru cei care nu le ştiau secretele.
La nord, Ploieştiul avea, iarăşi la o distanţă convenabilă, indiferent de scopul şi cauzele deplasării, o altă frontieră, ce va fi nu peste multă vreme marginea altui imperiu, cu un mare oraş, Braşov, accesibil pe mai multe căi, unele, prin păduri şi munţi, cunoscute doar de călăuze.
Destinul viitorului oraş e astfel parafat pentru multe veacuri. Loc de trecere între imperii, fie această trecere una de război, fie comercială, fie de contrabandă, fie de toate laolaltă, spaţiu de adăpost şi de refugiu, liman populat cu fugari, cu aventurieri, cu sărmani, cu afacerişti, cu ţărani veniţi de departe şi atraşi de mirajul oraşului, cu bulgari fugiţi de otomani, cu greci veniţi să supravieţuiască ori, cei mai mulţi, pentru a se pricopsi, cu evrei, cu nemţi, cu „ungureni”, adică români de peste munţi, cu ruşi revoluţionari persecutaţi de regimul ţarist şi mai târziu cu ruşi albi fugiţi de revoluţia bolşevică, şi cu ţigani, desigur, cum ar fi putut lipsi tocmai ei?!, Ploieştiul seamănă cu un port.
Un port fără ieşire la vreo mare şi neaşezat pe vreun ţărm de fluviu, însă deschis către toate zările. Se poate veni de oriunde, şi se şi vine de peste tot, se poate fugi în orice parte, şi la nevoie se şi fuge. Această deschidere e secretul forţei şi rezistenţei Ploieştiului. Oraşul nu are şi nu a avut niciodată fortificaţii, metereze, ziduri de apărare, nu a fost înconjurat de medievalele şanţuri adânci pline cu apă spre a se împiedica invaziile. Nu a fost vreodată cetate, cu atât mai puţin una întărită, ci mai degrabă un primitor caravanserai care s-a tot lăţit, s-a tot întins. Fără margini, fără limite, fără „perimetru”. A crescut prin adiţiune de noi veniţi, asemenea oraşelor întemeiate de colonişti în America de Sud, nu s-a mărit absorbind tentacular aşezările din jur. Pentru bunul motiv că asemenea aşezări nici nu fuseseră. Strămoşul Ploe sau Ploae sau Ploaie, dacă va fi existat, şi-a dus clanul ori tribul în pustietatea codrului Vlăsiei, nu s-a aciuat parazitar pe lângă vreun sat sau vreun cătun.
Ploieştiul – demonstrează cu obstinaţie Ioan Groşescu – e de aceea un oraş liber şi concomitent unul cosmopolit, de adunătură. Multe „haimanale şi adunături” veniseră să locuiască aici, se menţionează într-un document dinspre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Figurile simbolic tutelare ale locului sînt dominate de meteci şi venetici – grecul Caragiale, semi-rusul Nichita Stănescu, evreul rus Constantin Dobrogeanu-Gherea, semi-italianul prin adopţie Candiano-Popescu, basarabeanul Constantin Stere. Populaţie pestriţă, biserici creştine de toate riturile, în care slujbele sunt ţinute în limbile comunităţilor din parohii (greceşte, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, bulgăreşte etc.), catolice, greco-catolice dar şi sinagogi şi temple israelite. Acest echilibru al toleranţei va fi rupt în secolul XX, spre regretul neascuns al ploieştenilor. Imediat după ce România intră în primul război mondial, ploieşteni care erau supuşi austro-ungari, germani, bulgari, turci sînt, împreună cu familiile lor, evacuaţi cu trenuri de marfă în Bărăgan, lângă Urziceni, ca „duşmani” potenţiali. Se intra în era deportărilor…
Deocamdată însă religia şi-o respectă fiecare în legea lui şi fiecare o respectă pe a celuilalt, însă la Ploieşti, parcă mai abitir decât în alte părţi, există şi o biserică universală, cu nenumăraţi adepţi, care e birtul. Împreună cu bisericile, alături de ele, dar nu şi în umbra lor, există un număr colosal de cârciumi, de birturi, de restaurante, de „grădini”. Cheful ploieştean înfrăţeşte, nefiind prilej sau pretext de ebrietate. Se chefuieşte în masă în 1859, la trecerea prin oraş a lui Cuza după alegerea ca domn al ambelor principate, se chefuieşte şi în 1866, după detronarea acestuia (printre cei care îl arestaseră se găsea şi un ploieştean, Stan Popescu, fost în armata lui Garibaldi), se chefuieşte în masă la proclamarea Republicii, în august 1870, se chefuieşte în masă când începe războiul ruso-turc din 1877, se chefuieşte în masă în august 1916, salutând astfel intrarea României în primul război mondial, se chefuieşte în masă la retragerea peste noapte a trupelor germane de ocupaţie, în octombrie 1918. Se chefuieşte tot timpul.
Fiindcă nu e absolută nevoie de un eveniment. La Ploieşti se petrece pentru orice, din orice, face să se înţeleagă Ioan Groşescu. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu mai ales pentru nimic, dar neapărat cu lăutari. Pentru ploieşteni cheful e un rit social. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic. Ploieştenii la chef se adună.
Ploieştiul a fost şi a rămas un oraş fără centru, chiar şi în epoca modernă: în loc de o piaţă dominatoare are un bulevard. Cu un capăt la o gară, Gara de Sud, cea mai mare gară a oraşului, iar celălalt prelungit de o cale, Calea Câmpinii, ce duce la ieşirea spre o fostă capitală a Valahiei, Târgovişte, dar şi spre Transilvania. Eşti liber să vii, să rămâi, să pleci. Tentativele de impunere a unui centru unic prin construirea şi concentrarea sediilor pentru instituţii de putere şi autoritate au eşuat sub toate regimurile politice. S-au creat doar simulacre, pseudo-centre, cu scurtă durată de viaţă sau pe care ploieştenii le ignoră dinadins, formă subtilă şi specifică de refuz. Cu fineţe şugubeaţă suprinde Ioan Goşescu faptul că până când „Casa căsătoriilor” a fiinţat în casele construite pentru onorabilul primar Radu Stanian, tinerii căsătoriţi din Ploieşti se fotografiau, după ceremonia de mariaj, în faţa bustului lui Caragiale. Un sfânt liber ales, iar această alegere spune şi ea ceva despre spiritul locului şi al oamenilor de aici.
Ar fi putut să o facă în faţa Statuii Libertăţii, Ploieştiul fiind, alături de New York şi Paris, unul dintre cele trei oraşe ale lumii care posedă un asemenea monument. Dar nu. Aceasta întruchipa o altă aspiraţie. Diferită ca înfăţişare de celelalte două, fiindcă nu înalţă o torţă, ci are într-o mână o lance iar în cealaltă o carte deschisă pe care e scris „Constituţia şi legea electorală”, Statuia Libertăţii din Ploieşti provine din Franţa. Autorul îi desenează drumul. A fost cumpărată, într-un fel, la solduri, gata turnată, banii strânşi prin „subscripţiune naţională” de liberalii români la iniţiativa lui C. A. Rosetti şi Dimitrie Brătianu nefiind de ajuns pentru a se comanda un monument original. I s-au făcut totuşi câteva retuşuri, pentru a fi adaptată noii destinaţii. Fusese iniţial o statuie a Minervei (de aceea are lance), iar coiful i-a fost schimbat cu o revoluţionară bonetă frigiană. Adusă în România în 1876, avea să fie instalată abia în 1881, pe un frumos soclu de marmură albă de Proviţa, operă a arhitectului Toma N. Socolescu. E dedicată „Cetăţenilor ploeş-teni, Aperătorii libertăţilor publice”, în numele „României recunos-cătoare”, precum stă scris în marmura soclului.
Constituţia şi legea electorală, Aperătorii libertăţilor publice?! Sub anumite regimuri politice, statuia ploieşteană a Libertăţii căpăta sensul unei sfidări şi este chiar un miracol că nu a fost distrusă. Se înţelege însă de ce şi astăzi statuia a rămas prudent sustrasă vederii largi, aproape ascunsă, fiind aşa încă din vremea regimului comunist, când autorităţile de atunci au parcat-o înghesuit între zidurile de o sinistră banalitate ale clădirii administrativ-politice judeţene şi un pâlc de conifere decorative, parcă anume spre a o escamota. Cu sau fără intenţie, dar cu acelaşi rezultat, estomparea unicităţii, după răsturnarea din decembrie 1989 i-a fost pusă alături şi o cruce, pentru cei morţi, însă nu la Ploieşti, atunci. Logica bazarului şi a amalgamului. Statuia ploieşteană a Libertăţii încă îşi aşteaptă timpul unei ample expuneri, timpul ieşirii din carantină.
Fără solemnităţi pompieristice, însă, de care oricum ploieştenii măcar zâmbesc, de nu râd în hohote. Luarea în răspăr e o specialitate plo-ieşteană. În presa conservatoare din epocă, statuia Libertăţii fusese poreclită, reaminteşte Ioan Groşescu – el însuşi cu porniri de „Gică contra” – „Madam Gregorescu”, după numele primarului liberal care a iniţiat ridicarea ei. Nicolae Iorga o vedea ca pe o „cocoană mică” pusă „pe un maidan” (în realitate este înaltă de 3,5 metri!). Mai înainte, Caragiale o făcuse în D-ale carnavalului pe teribila Miţa, ploieşteancă şi „republicană electrică” tradusă în amor, să jure pe ce are „mai scump”, „pe statua Libertăţii de la Ploieşti”, că-l va ucide pe amantul care o înşela, dar şi pe iubita secretă a aceluia („am să-i omor!”). Ironia şi autoironia sunt contraputerea ploieştenilor, gimnastica lor de întreţinere spirituală.
*
Oraşul, cum spuneam, nu avea un centru veritabil, acceptat, recunoscut şi respectat ca atare de locuitorii săi, dar centre au existat. Centre aveau cartierele, mahalale în vechea terminologie administrativă din Valahia şi Moldova, provenită desigur de la otomani. Aceste centre nu erau însă marcate edilitar şi topografic, ar fi fost primejdios. Centre erau parohiile cu bisericile lor, în mod natural cunoscute de localnici, centre erau cârciumile, nicidecum instituţiile administrative. Toate mahalalele Ploieştiului (şi nu numai ale sale) au avut şi au nume religioase. Nu pot fi ocupate, distruse, jefuite.
Cele dintâi „catagrafii”, relevă Ioan Groşescu (recensăminte ale locuitorilor, inventare de oameni, case, vite şi pământuri, înregistrarea apartenenţelor etnice şi religioase, numărul şi felul lăcaşurilor de cult, cârciumi etc.) au fost făcute târziu, abia în secolul al XIX-lea, la cererea autorităţilor de ocupaţie, fiindcă vreme de peste o sută cincizeci de ani la Ploieşti a fost un necontenit du-te-vino de armate străine. Ruşi, turci, iarăşi ruşi, din nou turci, austrieci, ruşi, germani, în primul război mondial, germani şi apoi sovietici, în cel de al doilea. Când se înregistrează şi o masivă prezenţă britanică şi americană, aceasta însă venită din cer sub formă de bombe. Oraşul a fost făcut zob, locuitorii scăpaţi cu viaţă au fugit aproape toţi (în aprilie 1944 doar 15% din populaţie încă nu plecase). Se afirmă că baza documentară pentru pregătirea bombardamentelor ar fi fost o carte, Monografia oraşului Ploieşti de Mihail Sevastos, apărută în 1937, după ale cărei fotografii, mult mărite (afirmă Ioan Groşescu, citându-l pe Ioan Grigorescu) ar fi fost stabilite ţintele celor aproape douăzeci de raiduri devastatoare dintre august 1943 şi august 1944. Premierul britanic Winston Churchill afirmase că Ploieştiul e „rădăcina pivotantă a puterii militare fasciste” şi din acest motiv trebuia distrus.
Nu se poate şti dacă ploieştenii vor fi presimţit sau nu că recen-sămintele de tot felul, de oameni, de construcţii, de bunuri se vor întoarce împotriva lor, dar autorul aduce dovezi potrivit cărora trupele de ocupaţie se folosesc de aceste inventare pentru încartiruiri şi rechiziţionări. Iar mari diferenţe de comportament între unii şi alţii nu există; de oriunde ar veni, ocupantul rămâne ocupant. Jafuri, violenţe, abuzuri, violuri, în esenţă nimic nu-i deosebeşte pe ocupanţii veniţi din sud şi răsărit (turci, ruşi) de cei veniţi din vest (austrieci, germani). Nu sunt unii mai „sălbatici” sau mai „civilizaţi” decât alţii. Se înţelege din relatarea lui Ioan Groşescu că ploieştenii nu li se opun direct, nici nu aveau cum, dar gesturile de revoltă nu lipsesc. Intraţi în oraş în iulie 1853, ruşii cer să se facă un inventar al caselor în care poate fi încartiruită trupa. Inventarul se face, dar în el nu figurează, dinadins, nici nume de străzi, nici numerele imobilelor, care oricum nu existau. Ruşii vor pleca însă repede, după ei vin turcii, apoi austriecii. Şi aceştia, din aceleaşi motive ca şi ruşii, vor să ştie numele străzilor şi numerele caselor. Nu se mulţumesc să le ceară, ci se apucă să scrie cu mangal numere pe pereţii imobilelor, operaţiune la care femeile ploieştence reacţionează prompt, „cu ocară şi blestem, că le strică zugrăveala”. Aproape un veac mai târziu, în anii celui de al doilea război mondial, fanfara trupelor germane staţionate la Ploieşti dădea concerte într-un chioşc anume construit pe bulevardul oraşului. Într-un alt chioşc, pe partea cealaltă, cânta orchestra oraşului. Când nemţii cântau Deutschland, Deutschland, uber alles, ploieştenii răspundeau cu Lume, lume, soro, lume (ca francezii cu La Marseillaise, în filmul Casablanca!).
Este foarte probabil ca ostilitatea ploieştenilor faţă de succesivele autorităţi de ocupaţie să fie legată şi de suspiciunea lor faţă de autorităţi, în general.
Oameni liberi ori stabiliţi aici pentru a fi liberi, ploieştenii au o lungă tradiţie a revoltei. Au în istoria lor chiar un fel de război bine trecut de treizeci de ani cu autoritatea centrală, după ce un domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti, donase vărului său vatra oraşului.
Şi Ioan Groşescu în Mahalalele Ploieştilor, şi diferiţi autori de tratate de istorie a României şi americanul Keith Hitchins, consemnează frecvente mişcări ploieştene de protest.
Unele cu totul originale, cum a fost exodul unui întreg cartier într-o singură noapte. În 1830, peste trei sute de familii (aproape 1600 de persoane!) din oraşul bulgar Sliven fug de acolo din cauza turcilor şi cer să se aşeze lângă Ploieşti, pe locul unde s-a constituit cartierul demobilizaţilor, numit şi Bereasca. Cererea se aprobă, bulgarii încheie un contract cu stăpânul moşiei, vin şi înalţă acolo un mic oraş, Slivina Nouă, cu piaţă centrală, biserică impunătoare, peste o sută de prăvălii, ateliere de tot felul, o moară. După câţiva ani, stăpânul moşiei se schimbă, iar cel nou nu vrea să ştie de contract şi încearcă să-i pună pe locuitori la clacă şi alte dăjdii, folosind mijloacele clasice în epocă, de la puşcărie la tortură. Răspunsul acestor bulgari-ploieşteni a fost unul radical. Cele mai multe case, inclusiv biserica, au fost demolate (într-o noapte!) şi încărcate bucată cu bucată în căruţe trase de câte patru sau şase cai, duse aiurea, dar mai cu seamă în Ploieşti, unde, risipiţi de această dată, bulgarii s-au amestecat cu populaţia oraşului. Nu se ştie din ce motive, însă, li s-a zis „sârbi”, de aceea într-una din mahalale, Sfânta Vineri (unde s-au aşezat mai numeroşi bulgari decât în celelalte părţi ale oraşului), a apărut un mini-cartier numit „Piaţa Sârbească”, cartier unde s-a născut poetul Nichita Stănescu.
Cât despre cartierul Bereasca, el face azi parte din „municipiul Ploieşti” şi este foarte probabil una dintre mizerele părţi ale oraşului. Ioan Groşescu îşi încheie cartea cu un halucinant reportaj despre acest ţinut al plângerii.
Paris, 5 noiembrie 2010 Mircea Iorgulescu
ApreciazăApreciat de 1 persoană
MULŢUMESC FRUMOS ❤ pentru inedita completare pe care aţi adus-o acestei postări făcând-o mult mai documentată şi mai plină de inormaţii !!! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așteptăm cu mult interes ediția a IV-a/2017. Sunt sigur că vor fi multe comentarii. Felicitări și sănătate perseverentului autor !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ediţia a 4-a a fost în 2016, editată în două volume, ❤ dar sunt piese rare şi NU se găsesc nicăieri !!! 😛
ApreciazăApreciază